(Viña del Mar – Chile, 22 ianuarie 1901 • 18 august 1952)
Memorie liturgică 18 august
După o copilărie marcată de moartea tatălui când avea doar patru ani, Alberto intră în Colegiul Sfântul Ignaţiu şi acolo rămâne până la terminarea studiilor, în 1917. Studiază Dreptul la Universitatea Catolică din Cile, îmbinând bine studiile şi serviciul în slujba altora, organizând, împreună cu alţi studenţi, consiliere juridică pentru muncitori. Între lunile august şi noiembrie ale anului 1920 îşi desfăşoară serviciul militar în regimentul Yungay.
Alberto vrea să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu şi se roagă mult până să ia decizia de a intra în noviciatul părinţilor iezuiţi. Prima parte a formării lui se desfăşoară în Chillán, iar apoi la Corduba.
În ziua de 15 august a anului 1925 intră în ordin. Între 1927 şi 1931 studiază filosofia şi începe cursul de teologie la Sarriá în Spania; îşi continuă studiile la Lovanio unde, între 1934 şi 1935, îşi discută Doctoratul în Ştiinţe Pedagogice.
La data de 24 august 1933 este hirotonit preot.
Înainte de a se întoarce în Cile vizitează câteva ţări din Europa cu scopul de a studia diferitele instituţii educative şi se zbate pentru înfiinţarea Facultăţii de Teologie a Universităţii Catolice din Cile.
Pe 22 ianuarie 1936, la vârsta de 35 de ani, se reîntoarce în patrie. Profesează ca profesor de Etică şi Sociologie.
În februarie 1936 îşi începe apostolatul cu tinerii la Santiago, mai ales în Colegiul Sfântul Ignaţiu şi în Universitatea Catolică: promovează serviciul în slujba săracilor pentru că „A fi catolici echivalează cu a fi atenţi la mediul social”. În acelaşi timp dă o mare importanţă exerciţiilor spirituale.
La începutul anului 1941 este numit asistent al sectorului tineri al Acţiunii Catolice din Santiago unde AC se născuse în 1923 din impulsul Papei Pius al XI-lea printr-o participare activă a laicilor la viaţa Bisericii. În continuare este numit Asistent Naţional al aceluiaşi sector al AC. În această postură parcurge ţara, organizând grupuri şi predicând exerciţii spirituale. Munca sa nu este mereu înţeleasă, iar în noiembrie 1944 îşi dă demisia.
Cu o lună înainte de a renunţa, aşa cum el însuşi povesteşte, într-o noapte rece şi ploioasă, se apropie de el „o persoană săracă care nu are unde să se refugieze”. Acest sărac îl impresionează în mod profund.
În acest mod ia naştere Focolarul lui Cristos (El Hogar de Cristo), al cărui prim sediu este binecuvântat de către arhiepiscopul de Santiago, o lucrare încă vie şi astăzi în Cile.
Alberto vrea să „restituie săracilor conştiinţa valorii lor ca persoane, a demnităţii lor de cetăţeni, şi mai mult, de fii ai lui Dumnezeu”.
Pe 13 iunie 1947, ziua Preasfântei Inimi, împreună cu un grup de universitari înfiinţează Acţiunea Sindicală şi Economică Ciliană (ASICH) pentru a căuta „modul de a desfăşura o muncă care să facă prezentă Biserica în sfera muncii organizate”.
Între iulie 1947 şi ianuarie 1948 vizitează Franţa, Lourdes, Spania şi participă la Săptămâna Asistenţilor Ecleziastici ai Tinerilor Muncitori Catolici. Apoi merge la Roma şi vorbeşte cu preşedintele general al Societăţii lui Isus, cu monseniorul Montini, şi este primit în audienţă specială de către Papa Pius al XII, care îi oferă tot sprijinul său.
Îşi continuă munca, da nu fără critici, până când este lovit de o boală gravă care îi va fi fatală, boală acceptată de el cu mult curaj şi abandon în Dumnezeu.
A fost canonizat de către Papa Benedict al XVI-lea la data de 23 octombrie 2005.
«Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta… Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,37 e 39). Acesta a fost deviza Sfântului Alberto Hurtado, care nu a vrut altceva decât să se identifice cu Dumnezeu şi să-i iubească pe săraci cu iubirea Lui. Formarea primită în Societateaa lui Isus, consolidată de rugăciune şi de adoraţia euharistică, l-a condus la a se lăsa cucerit de Cristos, deoarece era un adevărat contemplator în acţiune. A găsit forţa pentru apostolat în iubirea şi în dăruirea totală de sine voinţei lui Dumnezeu. A fondat El Hogar de Cristo pentru persoanele nevoiaşe, fără adăpost, oferindu-le un mediu familiar plin de căldură umană. În misiunea lui sacerdotală s-a remarcat prin simplitatea şi disponibilitatea sa faţă de ceilalţi, fiind o imagine vie a Maestrului, „blând şi smerit cu inima”. La sfârşitul zilelor sale, printre durerile puternice cauzate de maladie, a avut puterea să repete: „Mulţumit, Doamne, mulţumit”, exprimând în acest fel bucuria cu care a trăit întotdeauna» (din predica de canonizare).