Măreția încrederii – duminică, 22 noiembrie
Suntem la începutul drumului care ne conduce spre marea solemnitate a Nașterii Mântuitorului în care vom celebra misterului Fiului lui Dumnezeu care se face om pentru mântuirea noastră. Biserica greco-catolică parcurge deja drumul Postului Crăciunului, iar în ritul latin această duminică îl celebrează pe Cristos, Regele universului, urmând ca apoi să înceapă timpul sfânt al Adventului. Așadar, înaintăm pe această cale de reînnoire sufletească în dorința ca sărbătoarea Întrupării Mântuitorului să ne găsească cu suflete mai primitoarea pentru Fiul lui Dumnezeu care dorește să se simtă acasă în inima noastră, să renască în viața noastră și să ne deschidă tot mai mult spre încredere.
De fapt, despre încredere este vorba în acest an asociativ în care, tocmai pentru că parcurgem aceste timpuri tulburi, suntem chemați să înaintăm cu o convingere de neclintit: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” (Scrisoarea sf. apostol Paul către Filipeni 4,13). Lumea în care trăim este tot mai apăsată de amenințări, de nesiguranțe și de teamă. Plini de noi înșine, cu privirea mereu spre interesele noastre, distrați de banalități și aparențe ne-am regăsit într-un vârtej care a scurtcircuitat siguranțele noastre. O situație care a făcut ca mulți să scoată mai evident la lumină splendoarea bunătății, iar, alții, din păcate, să întunece în jurul lor și ultimele licăriri. Așteptăm o salvare, o eliberare, o victorie care să ne facă din nou stăpâni pe viața noastră.
La fel era și înaintea nașterii lui Isus. Speranțe deșarte se mistuiau pe altarul încrederii într-o putere omenească, în timp ce vieți delicate și ascunse, încercate și purificate, precum cele ale lui Simeon, Elisabeta, Maria, Iosif, proclamau cu gesturile lor pline de credință: „Toate le pot în cel care mă întăreşte”. Aceste vieți pregăteau calea pentru un Dumnezeu care se face om pentru a manifesta o măreție de nedescris: încrederea în propria creatură.
Iată ce înseamnă drumul spre solemnitatea Nașterii Mântuitorului: contemplarea măreției încrederii lui Dumnezeu în om, pe care nu îl va abandona niciodată! Suntem invitați să preamărim această măreție a lui Dumnezeu proclamând cu psalmistul: „Eu am încredere în milostivirea ta! Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta! Voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri” (Cartea Psalmilor 13,6).
O viață încredințată lui Dumnezeu – duminică, 29 noiembrie
Tânăra din Nazaret, Fecioara Maria, este un exemplu grandios de încredere totală în Dumnezeu. De fapt, cu întreaga ei viață proclamă măreția încrederii. La vestea arhanghelului Gabriel că a fost aleasă să fie mama Mântuitorului spune fără ezitare: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Fecioara Maria este convinsă că dacă se încredere în planul lui Dumnezeu, dacă merge pe mâna lui, viața sa va fi împlinită.
„Cum va fi aceasta…?”. Maria este tânăra care nu se cramponează de întrebarea „de ce?”, ci privește cu încredere orizontul vieții sale luminat de lucrarea minunată a lui Dumnezeu și se întreabă „cum?”. De câte ori nu cădem în ispita de a ne întreba: „de ce să fac asta?”, „de ce eu?”, „de ce nu mai face și altcineva?”, „de ce nu se ocupă cineva?”, „de ce nu face nimeni nimic?” etc. Maria, cu disponibilitatea și generozitatea ei dorește să întrezărească cum acționează Dumnezeu și cum să răspundă, are deja mânecuțele suflecate pentru a se porni în marea aventură a mântuirii neamului omenesc. Arată că cel care dorește să realizeze ceva caută soluții, însă cel care nu este dispus să se dăruiască caută scuze.
Fecioara Maria are o încredere deosebită în sprijinul lui Iosif. Știe că dacă ei nu i-a fost ușor să înțeleagă ce dorește Dumnezeu, aceeași dificultate o va avea și Iosif. Însă nu se teme că ar putea fi abandonată de cel care o iubește și de aceea se încredințează deciziilor și acțiunilor sale.
Încrederea totală a Fecioarei Maria se manifestă mai ales la picioarele crucii, unde înțelege cel mai bine că „dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult.” (In 12,24).
Măreția încrederii face ca Maria să fie plină de har.
Încrederea încercată – duminică, 6 decembrie
Încrederea pe care Iosif a avut-o în Fecioara Maria a fost puternic pusă la încercare. Avea planul făcut, luase hotărârile potrivite, visa la viitorul său împreună cu Maria și… totul se năruie ca un castel de nisip. Câte întrebări! Câte frământări! Câte frustrări!… O iubește pe Maria și, în adâncul sufletului lui, nu acceptă ideea că i-a fost înșelată încrederea, simte că ceva ieșit din comun are să se întâmple. În această negură neașteptată se întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine?”.
Iosif va descoperi că nu este în joc încrederea lui în Maria, ci, de fapt, încrederea sa în Dumnezeu. Nu este vorba doar de o legătură lumească, ci de legătura sa cu o lucrare minunată a lui Dumnezeu. Când i se descoperă acest lucru nu ezită să acționeze după planul lui Dumnezeu. Întrerupe călătoria proiectelor sale și îmbrățișează aceeași aventură din care Maria a început să facă parte.
De câte ori nu suntem paralizați de dezamăgire în relațiile cu cei apropiați! Considerăm că suntem nedreptățiți, trădați, abandonați! Uneori se întâmplă să fie așa. Dar, poate, de cele mai multe ori ne blocăm pentru că nu vrem să ieșim din scenariul filmului nostru, nu acceptăm ca Dumnezeu să scrie în cartea vieții noastre diferit de cum dorim noi.
„Părinte iubit, tată plin de tandreţe, de ascultare şi de acceptare; un tată plin de curaj creativ, harnic, mereu în umbră” – astfel îl descrie papa Francisc pe sfântul Iosif stabilind ca din data de 8 decembrie 2020 până în data de 8 decembrie 2021 să aibă loc în Biserica universală „Anul sfântului Iosif”, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de când papa Pius al IX-lea, în 1870, l-a proclamat pe sfântul Iosif patron al Bisericii universale.
Sfântul Iosif ne ajută în acest timp de pregătire pentru celebrarea Nașterii Mântuitorului să nu ne agățăm de planurile noastre, ci să ne încredem în lucrarea lui Dumnezeu care risipește temerile noastre.
Măreția încrederii deschide ochii lui Iosif spre noutatea lui Dumnezeu.
Oboseala încrederii – duminică, 13 decembrie
Monotonia vieții este insuportabilă. În fiecare zi aceleași lucruri, rutină, plictiseală… Mai grav este atunci când trebuie să faci mereu aceleași lucruri dar și cu dezamăgirea că visurile tale nu s-au împlini, că viața a fost nedreaptă cu tine, că Dumnezeu… Preotul Zaharia îndeplinește ritualul la templu apăsat de rutină și de dezamăgire. Este în vârstă și, împreună cu Elisabeta, nu mai are la ce să viseze, nu mai are la ce să se aștepte. De o viață așteptau un fiu, dar nu au avut această bucurie. Au obosit să mai spere, au obosit să se mai încreadă.
Însă, timpul potrivit al omului nu coincide cu timpul potrivit al lui Dumnezeu. Între dârele de tămâie și gesturile mecanice ale ritualului, cu privirea amărâtă Zaharia zărește un înger care îi aduce vestea nesperată: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele «Ioan»!” (Lc 1,13).
Încrederea dă roade chiar și atunci când nu te aștepți, speranța renaște chiar și atunci când totul pare întunecat, un mugure îmbobocește chiar și atunci când crezi că ramura este uscată. Viața ta este plină de promisiune și poate să dea rod chiar dacă încrederea ta a obosit. Ceea ce te salvează este tocmai curajul de a te deschide „surprizelor” lui Dumnezeu. Zaharia și Elisabeta ne învață că atunci când Dumnezeu închide o ușă, undeva deschide o fereastră.
Măreția încrederii face ca Zaharia și Elisabeta să întinerească în încredere și în speranță.
Încrederea răsplătită – duminică, 20 decembrie
Ioan Botezătorul este imaginea celui care pregăteşte calea Domnului, care face drepte cărările sale. În stilul său de viaţă el renunţă la ceea ce este de prisos pentru a primi ceea ce este esenţial. El aşteptă venirea Mântuitorului pregătindu-se pentru această întâlnire şi pregătindu-i şi pe alţii. Este conştient că trebuie să fie „acasă”, pregătit să îl primească pe acest oaspete important, având toată încrederea că se va arăta.
Se întâmplă ca uneori noi să nu fim „acasă”, deşi aşteptăm să ne fie adusă „vestea cea bună”. Nu suntem „acasă” atunci când nu suntem împăcaţi cu noi înşine, atunci când căutăm fericirea în altă parte decât în Dumnezeu, atunci când lăsăm ca viaţa noastră să curgă la voia întâmplării.
Există o piesă de teatru, scrisă de Samuel Becket, care se numeşte Aşteptându-l pe Godot. Aceasta descrie aşteptarea inutilă a două persoane, Vladimir şi Estragon. Aceştia aşteaptă pe un oarecare Godot fără să ştie de ce şi dacă va veni vreodată. Aşteptarea fără sens devine disperare şi la un moment dat vor să se spânzure. Atunci Estragon spune: „Şi dacă totuşi ajunge?” Vladimir răspunde: „Atunci suntem salvaţi!”
Acest fragment poate fi interpretat ca imagine lumii în care trăim: este plină de aşteptări, dar nu ştie ce aşteaptă, este plină de căutări, dar nu ştie ce caută, este dornică de încredere, dar nu oferă încredere! Noi, ca şi creştini avem încrederea că atunci când Dumnezeu ajunge la noi suntem salvaţi! Tocmai de aceea avem datoria de a pregăti venirea sa, de a da sens aşteptării noastre, fiind mărturisitori ai acestei „veşti bune” şi profeţi ai timpului nostru.
Măreția încrederii face ca Ioan Botezătorul să îl vadă și să îl arate lumii pe Mântuitorul.
Pr. Felix Roca – Asistent spiritual general
Imagini: 1,2,3 din domeniu public, 4-CrestinOrtodox.Ro , 5-Felicián Moczik