Antonietta Meo a fost o copilă normală precum erau toate copilele de vârsta ei. S-a născut în data de 15 decembrie 1930 din părinţii Maria şi Mihai. Mama sa o alinta chemând-o Nennolina, nume cu care este cunoscută în întreaga sa viaţă, atât în familie cât şi în viaţa sa spirituală şi în scrierile sale.
Familia ei a fost o familie de catolici practicanţi în parohia din Roma: Sfanta Cruce în Ierusalim, unde şi-a dovedit credinţa implicându-se activ în Acţiunea Catolică precum şi în Ordinul Franciscan Terţiar. În acest context Antonietta descoperă valoarea bunătăţii, a generozităţii şi a ascultării precum şi sensul datoriei.
La varsta de 5 ani a fost înscrisă în Acţiunea Catolică feminină numita „Regina Apostolilor” din parohia ei. Participarea ei la activitatea Acţiunii Catolice o ajută mult în creşterea spirituală.
La varsta de 6 ani se înbolnăveşte. După o lună de boală îi este amputat piciorul stâng iar ea trăieşte boala cu o încrederea totală în Dumnezeu. Oferă suferinţele sale pentru Papa, pentru toţi preoţii şi misionarii dar şi pentru copiii din Africa. Peste câteva luni ea face prima spovadă şi apoi împărtăşanie.
În anul viitor – 1937 se pare că amputarea piciorului nu a fost de ajuns pentru ca tumoarea să se oprească astfel încât în 24 iulie este nevoie de o altă operaţie prin care i se amputează trei coaste. Boala a ajuns la plămâni şi copila nu a mai putut respira astfel încât moare la numai 6 ani şi şapte luni, dimineaţa pe la ora 6, când preotul i-a dus Sfânta Împărtăşanie.
A fost înmormântată în Cimitirul „Verano” iar după 60 de ani de la moartea sa, în anul 1997, preotul paroh a Bisericii Sf. Cruce în Ierusalim, parohia unde a fost Antonietta, a cerut permisiunea de a muta rămăşiţele pământeşti ale ei în această biserică, la câţiva metri de relicvele Crucii lui Isus, astfel încât îi îndeplineşte o dorinţă a Antoniettei şi anume aceea – relata de multe ori în scrisorile sale – de a sta sub Crucea lui Isus.
Deşi a trăit doar câţiva ani, Antonietta a fost foarte apropiată de Isus. La vârsta de 6 ani a început să vorbească cu Isus şi să scrie meditaţii. Desigur că la acea vârsta nu ştia să scrie dar scrisorile către Isus le dicta mamei sale sau sorei sale mai mari. În fiecare seară, înainte de culcare scria câte o scrisoare pentru Isus şi o punea sub statuia lui Isus pe care o avea în camera sa iar în noaptea respectivă Isus „citea” scrisoarea de la ea.
În scrisorile sale adresate Lui Isus, Nennolina îi vorbeşte ca unui prieten şi coleg al ei. Îl invită cu ea la şcoală, la joacă iar de multe ori îi spune că doreşte să-şi conformeze viaţa ei cu ca a Lui Isus: Dragă Isuse, eu ştiu că Tu ai suferit mult pe Cruce dar eu voi fi bună pentru ca Tu să nu simţi atâta durere. Voi face tot ceea ce voi putea ca să Îţi plac Ţie, Isuse al meu… (27 oct. 1936). De asemenea Antonietta descoperă misterul profund al paternităţii lui Dumnezeu. Ea spune că este extraordinar ca un copil să poată spune întotdeauna dragă Dumnezeule, Tatăl meu… Tată al întregului univers, Tată al celor buni şi al celor răi… ce nume frumos, mi-ar plăcea să repet întotdeauna acest frumos nume.
Antonietta este impresionată de faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar acest lucru l-a învăţat de la Isus. În timpul în care Isus locuia pe pământ nu putea să ne înveţe un nume mai frumos decât numele de Tată… care este bun, iubitor şi care iartă toate păcatele.
Ea se adresează de multe ori şi Sfântului Spirit care i-a dat puterea şi tăria atunci când a fost bolnavă, ajutând-o să trăiască viaţa după imaginea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos: Dragă Spirite Sfinte, luminează-mă şi sfinţeşte-mă. Când vei veni în inima mea, umple-o de cele 7 daruri ale iubirii Tale. Eu vreau să te fac întotdeauna mulţumit. Dragă Spirite Sfinte, Tu, Cel care eşti iubirea Tatălui şi a Fiului, sfinţeşte-mă şi ajută-mă în toate durerile. Se adresează de asemenea şi Sfintei Treimi, rugându-se pentru convertirea lumii, pentru cei fără de Dumnezeu dar şi pentru părinţii ei. Aproape de fiecare dată îi cere lui Dumnezeu Tatăl, lui Isus şi Spiritului Sfânt să o ajute să devină mai bună.
Nennolina îl primea pe Isus în Sfânta Împărtăşanie în fiecare zi. Prima dată când L-a primit era la Liturghie cu mama sa iar în momentul când mama ei i-a spus să stea pe scaun că ea merge la împărtăşanie, Antonietta a spus că şi ea vrea să se împărtăşească. Mama ei i-a spus că trebuie să cunoască mai întâi Catehismul dar ea a început să plângă şi să strige că vrea să se împărtăşească. Deşi lumea din biserică îi spunea să nu facă gălăgie, ea mai tare plângea şi striga că vrea să se împărtăşească, astfel că de atunci a început să se împărtăşească de fiecare dată, pregătindu-se de asemenea şi în vederea primei spovezi.
Într-o scrisoare către Dumnezeu Tatăl ea i-a spus: Dragă Dumnezeule Tată, spune-i lui Isus că mă bucur foarte mult să-L primesc în Sfânta Euharistie şi spune-i că atunci când îi voi scrie şi Lui va simţi în fiecare literă faptul că îl doresc. De obicei scrisorile Antoniettei se termină următoarele cuvinte: Dragă Isuse Euharistic, salutări şi pupici. Antonietta.
Se poate spune că Antonietta a elaborat o întreagă „teologie a suferinţei.” Suferinţa cauzată de boala ei a unit-o cu suferinţa Lui Isus de pe Cruce. I-a oferit suferinţa cauzată de amputarea piciorului: Dragă Isuse Euharistic, eu astăzi, o dragă Isuse, îţi ofer din nou sacrificiul piciorului meu.
În ultima sa scrisoare a ei, (2 iun. 1937) Nennolina se adresează lui Isus astfel: Dragă Isuse crucificat, eu îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat această boală pentru că este un mijloc de a ajunge în Paradis. Dragă Isuse, Spunei lui Dumnezeu Tatăl că Îl iubesc mult. Ea spunea de multe ori că doreşte să participe la suferinţele lui Isus, iar în zilele în care nu putea să-L întâlnească pe Isus în Euharistie spunea că oricum doreşte să facă comuniune cu El stând la picioarele Crucii: Dragă Isuse, eu vreau să stau în fiecare zi pe Calvar cu Tine, sub Crucea Ta, lângă Fecioara Maria.
Antonietta Meo, copila de 6 ani care Îi scria lui Isus, este un model demn de urmat în special în ceea ce priveşte relaţia personală pe care fiecare dintre noi o are sau trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Acest lucru implică de asemenea o acceptare a suferinţei noastre pe care Dumnezeu ne-o propune ca mijloc de a merge în Paradis, precum spunea Nennolina.
Anton CIOBA
Bibliografie: Claudio Nora, Antonietta Meo Nennolina, Editrice AVE, Roma, 2004
A fost declarată Venerabilă la 17 decembrie 2007 de către Papa Benedict al XVI -lea.