Acum, la Trecerea prin poarta sfântă a vieții spre veșnicie a Papei Francisc cred că este important pentru toți credincioșii catolici (și nu numai) să nu pierdem din vedere esențialul care, cu atâta ușurință, în astfel de momente, se poate pierde, printre emoții, sentimente, amintiri, preferințe, aprecieri, critici ori ispite de a formula neautorizat sentințe sumare (de achitare sau condamnare). Esențialul e sufletul care nu are preț, care e chemat la mântuire și care se află acum în fața Domnului său, nemaiputând face nimic pentru sine. Și, surprinzător poate, devine esențial și prețios, în ce ne privește, ceea ce putem face noi pentru acest suflet, însoțirea cu rugăciunea și mijlocirea – și nu e deloc lucru mărunt! – care pot deveni mult, oricât de puțin se pune în mâna Domnului spre înmulțire. Și e bine venit să ne amintim că rugăciunea nu e un premiu acordat de noi cuiva care considerăm că merită, nici refuzul ei nu e o pedepsire a celui care considerăm că nu merită, ci e un apel la Domnul care ne face asemenea Lui (când s-a rugat de pildă pentru prietenul mort Lazăr sau pe cruce pentru cei care nu i-au fost prieteni) sau, în caz de refuz, ne face neasemănători cu El.
De aceea vă rog și vă îndemn la… esențial, la a ne ruga pentru sufletul Papei Francisc, și individual dar și în forma ce asigură ralierea Domnului la ruga noastră: acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu sunt și eu acolo, în mijlocul lor. E lucru știut că Săptămâna Luminată nu e săracă în haruri, mai ales pentru cei care trec pragul dincolo de această viață, deci să nu fim timizi sau reținuți în a cere ce e mai bun pentru sufletul lui!
Câteva gânduri de-ale Papei Francisc despre moarte cred că sunt de preferat tribunelor care ne invită la a reduce viața unui om la greșelile lui sau la inspirațiile lui, la cuvintele sau gesturile în care ne regăsim sau de care ne disociem, deci, până la urmă, tindem să fim noi… unitatea de măsură a calității celui care a plecat dintre noi.
Să-I lăsăm Domnului această privire, că ieșim mai câștigați cu toții…
Pentru un creștin moartea bună este o experiență a milei lui Dumnezeu, care se apropie de noi chiar și în ultima clipă a vieții noastre.
Gândul la moarte nu este o fantezie urâtă, este o realitate. Dacă este urâtă sau nu, depinde de mine, de modul în care mă gândesc la ea, dar va fi și atunci va fi întâlnirea cu Domnul: aceasta va fi frumusețea morții, va fi întâlnirea cu Domnul, El va veni la întâlnire.
Moartea scoate la iveală viața noastră. Ea ne face să descoperim că actele noastre de mândrie, mânie și ură au fost vanitate, vanitate pură, ne dăm seama cu regret că nu am iubit suficient și că nu am căutat ceea ce era esențial. Și, dimpotrivă, vedem ceea cu adevărat bun am semănat: afecțiunile pentru care ne-am sacrificat și care acum ne țin de mână. Isus a luminat misterul morții noastre. Îl simțim pe Isus foarte aproape, fratele nostru. …
Cu toții suntem mici și neputincioși în fața misterului morții. Totuși, ce har dacă păstrăm flacăra credinței în inimile noastre în acel moment! Isus ne va lua de mână…
Pr. Cristian Langa
Asistent spiritual general Acțiunea Catolică din România
